Comorile Vașcăului
Țara Vașcăului, situată în sud-estul județului Bihor, este o regiune de o frumusețe aparte, bogată în tradiții și obiceiuri păstrate cu grijă de-a lungul generațiilor. Meșteșugurile tradiționale, precum prelucrarea lemnului, țesutul manual și olăritul, definesc identitatea culturală a fiecărui sat. Sărbătorile religioase și festivalurile locale sunt momente de sărbătoare pentru comunitate, marcate de muzică populară, dansuri și port tradițional. Printre reperele culturale ale zonei se numără Biserica din lemn din Colești, construită în 1752, unul dintre cele mai vechi monumente din sudul Bihorului.
Meșteșuguri Tradiționale și Patrimoniul Cultural Din Zona Vașcăului
Zona Vașcăului este recunoscută pentru bogăția tradițiilor meșteșugărești, care reflectă o conexiune profundă între resursele naturale, istorie și identitatea locală. Meșteșugurile practicate aici reprezintă moșteniri ale unei comunități rurale auto-sustenabile, transmliaise din generație într-alta, și sunt completate de elemente istorice unice specifice regiunii. Iată o descriere detaliată a celor mai importante meșteșuguri din Vașcău:
Ilie Bursașiu s-a născut în localitatea Săliște de Vașcău, județul Bihor, în anul 1898, în perioada în care Țara Crișurilor era unul dintre ținuturile cu cele mai multe centre de olărit din România.
Meșterul a deprins tainele meșteșugului de la tatăl său, pe care îl însoțea prin sate, pe la târguri, unde își vindea oalele.
Cuploarele De Var
Cuptoarele de var din Cărpinet, județul Bihor, reprezintă o tradiție veche a meșteșugului varăritului, un proces esențial pentru obținerea varului necesar în construcții și alte utilizări.
Aceste cuptoare sunt realizate din piatră și funcționează prin arderea calcarului la temperaturi foarte ridicate, transformându-l în var nestins.
Meșteșugul varăritului a fost, de-a lungul timpului, o activitate importantă în această zonă, fiind transmis din generație în generație. Procesul implică extragerea pietrei calcaroase din cariere, încărcarea acesteia în cuptor, arderea la temperaturi ridicate (peste 900°C) și apoi răcirea și depozitarea varului obținut. În trecut, varul astfel produs era folosit în construcții, tencuieli și chiar pentru igienizarea gospodăriilor.
Această activitate, deși aproape dispărută în multe locuri din România, este încă păstrată în Cărpinet, unde câțiva meșteșugari continuă să practice varăritul în mod tradițional.
Grow Your Vision
Atelierul de fierarit
pământ slab, puţin prielnic agriculturii, însă bogat în alte resurse naturale (lemn, minereu de fier, calcar etc.), pe care localnicii vor fi constrânşi, pe măsura creşterii numerice a populaţiei, să le exploateze încă de timpuriu pentru a-şi completa cele necesare traiului de zi cu zi.
Prima informaţie despre legătura localnicilor din Briheni cu exploatarea zăcămintelor de fier o deţinem din anul 1600, când în urbariul domeniului Beiuş, printre cele 11 localităţi care aveau obligaţia de a deservi fierăria (Fodinaferrea) din satul Boy (ulterior contopit cu Vaşcău, în schimbul scutirii de cens, se număra şi comunitatea celor din Brihen.
Prelucrarea fierului în zonă era însă mult mai răspândită, din mo ment ce în această perioadă pentru calitatea uneltelor confecţionate mai erau recunoscute comunităţile din Vaşcău, Gurani, Măgura şi Chişcău (unde se făceau lănci şi suliţe ungureşti- ,,hastas se cuspides ungaricas"), în timp ce la Budureasa, în a doua jumătate a secolului al XVII-iea, funcţiona chiar o topitorie de fier, care însă, în vâltoarea evenimentelor de la sfărşitul secolului, în 1680, îşi încetează activitatea.
Renumele produselor realizate aici ajungeau, sub numele generic de „Belenyesivas" (,,fier de Beiuş"), până în locuri mult mai îndepărtate
Exploatarea minereurilor feroase în zonă a cunoscut un mare reviriment la începutul secolului al XVIII-iea, când, în ton cu priorităţile politicii mercantile ale statului austriac, au fost întreprinse mai multe acţiuni de acest fel, care aveau la bază
.jpeg)
Cojocăritul
Cojocarul Moise Gavra, în vârstă de 86 de ani, din satul Vărzarii de Jos, a primit titlul onorific de Tezaur Uman Viu, acordat de Ministerul Culturii, a anunţat vineri, directorul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Bihor, Mircea Jacan.
„De când l-am cunoscut, în urmă cu doi-trei ani, am dorit să-l propunem pentru acest titlu, fiind şi singurul căruia i-am pregătit şi trimis la Ministerul Culturii întreaga documentaţie. Este un meşter popular aparte, care face meşteşugul acesta de la 14 ani până în ziua de astăzi. Este cu adevărat un tezaur uman viu”, a declarat Mircea Jacan, potrivit Agerpres.
Diploma onorifică îi va fi înmânată lui Moise Gavra de îndată ce va ajunge la Oradea, în cadrul unei festivităţi simbolice.
Potrivit directorului CJCPCT Bihor, este al treilea asemenea titlu acordat, de-a lungul timpului, unor meşteri bihoreni, după cele atribuite lădarului Ioan Oancea şi interpretului popular şi constructor de viori cu goarnă Gheorghe Rada.
Vreme de mulţi ani, cojocarii (bituşerii) au fost la mare căutare în zona Bihorului, cojoacele, bituşele şi hainele din blană create de aceştia fiind nelipsite din casele localnicilor. Era o meserie căutată şi foarte apreciată. În prezent, însă, cei care mai poartă o astfel de îmbrăcăminte de iarnă sunt parcă din ce în ce mai puţini.
Cojoace sau sumane mai poartă cu precădere ciobanii şi bătrânii. Tinerii zilelor noastre le poartă extrem de rar, deşi mulţi, printre care şi creatori de modă, acordă atenţie trendului de inspiraţie folclorică.
Aşa cum s-a întâmplat cu cojocul de Beiuş care, în 2017, a devenit o sursă de inspiraţie pentru o celebră casă de modă franceză. Într-o colecţie expusă la vânzare într-unul din cele mai luxoase cazinouri din lume, în Singapore, un cojoc aproape identic, fără tricolorul de pe umăr, se vindea cu suma de 35.000 de dolari.
Faptul a fost semnalat de o asociaţie din Beiuş, Ţara Binşului – Terra Beiusensis, pe propria pagină de Facebook şi a iscat numeroase discuţii pe reţele de socializare.